Brotacelul Plimbaret
Home Regiuni Geografice Județe Orașe Statistici Călătorii Contact
  Tipareste pagina curenta

 

Prezentarea regiunii Transilvania

Poziția geografică:
Centru
 
Transilvania (sau Ardealul) este regiunea istorică din centrul României.

Poziția geografică. Terminologia Transilvania


Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei și versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află județele Alba, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș, Sălaj și Sibiu.

Noțiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Carpații Occidentali (Munții Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureș, Crișana, Sătmar, ținut cunoscut și sub denumirea Partium, adică „părțile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: "„princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”"). Adică: județele (comitatele) Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte județele (comitatele) Maramureș, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (țara) Chioarului și județele (comitatele) Arad și Severin.

Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Etimologia Transilvania


Regionimul "Transilvania", derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii "trans" („peste”, „dincolo”) și "silva " („pădure”) și înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure".

La începutul secolului XII, teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau "Transsilvanae" (de pildă în "Legenda Sancti Gerardi", „Legenda Sf. Gerard”). În cronica "Gesta ungarorum" de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma "erdeuelu" ("Erdeuelu"), în maghiara modernă "erdő elve".

"Anonymus scrie în latină "Erdelw" în secolul XII-XIII"


(Cap. 25 De prudentia tuhutj (Despre înțelepciunea lui Tuhutum): "Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înțelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe calitatea și fertilitatea țării și ce fel ar fi locuitorii acesteia. Și dacă ar fi posibil să poarte război cu aceștia. Căci Tuhutum voia să-și câștige prin sine nume și pământ. Cum spun bufonii noștri: toți și-au câștigat ținuturi și au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea și fertilitatea pământului și pe locuitorii acestuia, cât țintește privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune și s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care (Ogmand), pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei țări. Că acea țară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume și utilitate le-a spus pe rând. Și că în nisipul acestora se culege aur și aurul acelei țări este foarte bun. Și în ce fel acolo se extrage sare și sărături și că locuitorii acelei țări sunt mai neînsemnați din toată lumea. Pewntru că sunt blasi și sclavi, pentru că nu au alte arme decât arcul și săgețile și ducele acestora Geleou este mai puțin ferm și nu are în jurul său ostași buni și nu ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor și picenaților (pecenegilor).")

Numeroși cercetători interpretează "ultra silvana" și "Transilvania" drept echivalente latinești ale denumirii maghiare "erdeuelu", adică "erdő elve" (v. mai jos). Anonymus face această mențiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” și „Galiției”, dar în contextul localizării geografice a țării lui "Menumorut" și a codrului "Igfon". Citat (în ortografia latină din original):

("Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.")

Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici și texte oficiale, ale denumirii "Transilvania" sunt "terra ultrasilvana" sau "terra ultra silvam". Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: "De terra ultra siluana" (titlul cap. 24); "Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt" (în același capitol); "cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam" (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos și Tonciulescu.)

Unii cercetători consideră varianta "Ardeal" din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită și în alte nume proprii: "Erdőd" -> Ardud etc.

Cuvântul maghiar "erdő" înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică "ered" = a izvorî; o derivare este "eredet" „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat "erdeuelu" = "erdő elő ", interpretat în maghiara modernă ca "erdőelv" > "erdő elve" > "erdő elő" > "Erdély" „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât și a celorlalți autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latinește deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.)

Regionimul german "Siebenbürgen", echivalentul german al numelui "Transilvania", respectiv al lui "Erdély", este un cuvânt compus din cuvintele "sieben" „șapte” și "Burg" „cetate” (cu sufixare toponimică la plural); adică „șapte cetăți”, și anume: (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz și Klausenburg).

Controversată este semnificația și originea termenului românesc "Ardeal", atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Șaprut. Monarhul hazar menționa „țara "Ardil"” (în ebraică "Ereț Ardil", „ארדיל”), bogată în aur și argint. Această mențiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta "Ardeliu" este atestată abia din anul 1432.

.

Alți cercetători au adus în discuție termeni de origine indoeuropeană derivați din tema "*er(a)dh", din care ar proveni, printre altele, și celticul "Arduenna" („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezența radicalului "ard" (cu sensul de „înălțime”) în toponimia europeană ("Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla" etc.). În această ipoteză, "Ardeal" ar însemna „loc înalt și păduros”.

Unii cercetători au propus o explicație bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: "har-deal" (în ebraică, "har" „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiție românească creștină străveche, și anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puțin plauzibilă.

S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deși vatra străveche, de pe ambii versanți ai munților Urali, unde trăiesc și astăzi populații ugrice, sunt împăduriți). Totodată s-a constatat și fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele românești preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” inițial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.

Până în prezent, nici un lingvist nu a reușit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui "Erdély" decât prin "erdő" "pădure" cu adaosul sufixal "-ély", acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului "elve". Totuși, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.

Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată și de Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa "Ardeal, pământ și cuvânt românesc" (Editura Miracol, București, 2001, ISBN 9739315607). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului și le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu scrie într-o notă de subsol (într-o altă carte) atașată textului ediției îngrijite de el a cronicii lui Anonymus,"Gesta ungarorum" (care conține și textul original în facsimil):

"În toate edițiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” și adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „țara de dincolo de pădure”, așa cum a fost tradusă până în prezent de toți traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky folosește, în traducerea în ungurește, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli túli „de dincolo” și föld „țară” de fapt „pământ”, deci „țara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „țara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu folosește cuvântul Erdély pentru a traduce în ungurește terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungurește cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la țara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”."

De subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, așa recunoaște însuși Tonciulescu. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin "ultra", care nu înseamnă "foarte", așa cum o confirmă și cele mai prestigioase dicționare. Există deci motive întemeiate pentru a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.

Geografia Transilvaniei Transilvania


Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureșului istoric - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraș din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul și Alba Iulia) urmat de Brașov (vezi secțiunea separată din acest articol pentru populații și o listă mai completă).

Istoria Transilvaniei Transilvania


Antichitatea târzie. Primul mileniu Transilvania


Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. Regatul dac a fost cucerit în 106 e.n. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior.

O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată între anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de azi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia Porolissensis, cu capitala la Porolissum, și Dacia Apulensis cu capitala la Apulum. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii. Așezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară avu loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani.

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin mărturiile scoase la lumină de cercetările arheologice.
Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiție "apostolului Andrei" începutul creștinării dacilor. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și un "donarium" (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conține inscriptia "ego Zenovivs votvm posvi" ("eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv").

O înflorire deosebită cunoaște extracția minereului de aur. În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților, împăratul Aurelian (270-275) decide retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării.

După "retragerea aureliană" (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III și X, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost forțată să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase, pentru o apărare mai bună. Descoperirile arheologice atestă faptul că, o vreme, amfiteatrul de la "Sarmizegetusa romană" (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Panonia, aceștia avansând treptat către interiorul arcului carpatic.

Istoria Transilvaniei în "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea administrației romane (271 d. Chr.) și începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotații politice și naționaliste.

În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate ar fi rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate și timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord (vezi și includerea teoriei admigrației formulată de Dimitrie Onciul cu peste 100 de ani în urmă) și din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.

Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană se situează în această privință pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crișana, podișul transilvan și Maramureș, unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au ființat după “retragerea aureliană” “Diocesis Daciae” (provinciile Moësia superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmația), Dardania, Dacia mediterranea, Dacia ripensis), adică Serbia și vestul Bulgariei, precum și “Diocesis Thraciae”, în care dioceză cele mai importante pentru populația latinofonă și apoi românofonă au fost provinciile Moësia inferior, Thracia și Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).

Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia de sorginte de substrat și romanică, precum și unele străromânești. Dintre acestea din urmă, de exemplu toponime și oronime (masivi și culmi) Durmitor, Pârlitor, "Visător"/Visitor, Palator ("spălător"); "Surdulița, Piskulje (piscul)), Negrișor" și altele, menționate în studiul istoricului Silviu Dragomir, "“Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu”", 1959.

De asemeni, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: "Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača". (Comparativ: componenta din toponimele similare din “Vlăhia“ Moraviei, în regiunea munților Beschizi, este Valašske.)

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt “Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis și mediterranea din antichitate).

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - "Gesta Hungarorum" (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), "Chronicon Hungaricum" (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă "Descriptio Europae Orientalis" (Descrierea Europei Orientale), "Chronicon pictum vindobonense" (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate "Istoriile popoarelor" și cronicile rusești "Chronica Nestoris" sau "Povest vremennîh let"(Povestea anilor care au trecut) - redactate între secolele XII-XIV, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de "blachi", "blazi" sau "vlahi", mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a Regatului Maghiar. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou, "blachus" potrivit lui Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea timpului lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor (de linie napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci. Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului Arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale.

Voievodatul Transilvaniei Transilvania


Ocuparea Transilvaniei a fost inițiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula și kende, care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureș și Someș. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârșitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaților Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în "țările" românilor, autoritatea regalității maghiare a început să fie resimțită abia după secolul XIV. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. Aceste întărituri, datorate gepizilor, care au avut organizari statale bine configurate pe Transilvaniei și consemnate sub nume ca "indagines", "gyepũ" sau "presaka" ("prisăci"), erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite "porta", "clusa" sau "kapu" ("poartă" pe maghiară și turcă), fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele maghiare timpurii, în limba latină, sub numele "speculatores", "sagittarius" sau "örök".

În cel mai vechi document maghiar scris și păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie al regelui Géza I al Ungariei (1074-1077), emis în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referință apare sub numele de "Terra ultra silvam", "țara de dincolo de pădure" (însă vide supra: paragraful "Etimologie"). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumește teritoriul în cauză "in ultrasivanis partibus".

În paralel cu ocuparea, s-a desfășurat, între secolele XI-XIII, și un amplu proces de colonizare a Transilvaniei. Greutățile cuceririi au fost nenumărate, în principal datorită împotrivirii românilor autohtoni (n.b.: deci "Transilvania era populată de români)" și a lipsei oamenilor necesari administrației și armatei, încât regii Ungariei s-au văzut nevoiți să invite coloniști din diverse popoare europene, precum sașii (populație mixtă germană și vallonă), secuii și Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat secuii și, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum și sașii, supranumiți în documentele oficiale în latină saxones.

Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice și ecleziastice, pe teritoriul Transilvaniei. În anul 1111 apare evocat primul demnitar laic, un anume "Mercurius princeps Ultrasilvanus", cât și primul episcop catolic al Transilvaniei, "Simion Ultrasivanus", cu reședința în cetatea de la Bălgrad (Bellegrad), azi Alba Iulia, acesta fiind menționat într-un document emis în 1111 de regele Coloman (Kálmán; 1095-1116).

Organizarea administrativă și ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în vestul provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, și anume biserica din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetățile regale Alba, Turda, Cluj și Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunțându-se la principat sub presiunea tradiției românești, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menționat primul voievod al Transilvaniei, "Leustachius Voyvoda", probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania și urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord asupra Imperiului Latin (1204-1261) de al doilea Țarat Bulgar cu sprijinul cumanilor, regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) așează în Țara Bârsei la 1211 ordinului Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comendurii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat "pro defensio Christianitatis" (pentru apărarea creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu coroana Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, sașii dobândesc prin "Andreanum", o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială și ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiului (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, a fost compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Șapte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Țara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Brașovului și Bistriței. Între 1325 și 1329 sistemul administrativ și juridic al comitatului Sibiului va fi reorganizat. Începând cu anul 1486 adunările generale ale obștii sașilor vor fi desemnate sub numele "Universitatea Națiunii Sașilor" ("Universitas Saxonum" sau "sächsische Nationsuniversität"). Secuii vor beneficia și ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul și sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune și de privilegii similare. Din cele șapte unități administrativ-teritoriale secuiești originare ("Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium"), înființate în secolele XIII-XIV, se vor constitui în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar (ius valachicus) în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor "„țări”" ("terrae"), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas Valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, încetează să ființeze o dată cu dispariția dinastiei arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „țările” vor fi reorganizate sub forma unor districte românești („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute un număr de aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri "„grecești”" (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive îndreptate împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Organizarea politică, administrativă și colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea inițiază un vast program de refacere a regatului și, în special, a Transilvaniei. Așezarea unor noi hospites (coloniști), dotați cu privilegii deosebite, susținerea comerțului, dezvoltarea primelor orașe (Sibiu, Cluj, Brașov, Bistrița și Sighișoara), construcția unor noi cetăți de piatră sunt doar câteva dintre măsurile inițiate de regalitate.

Pe fondul procesului de reconstrucție se fac resimțite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendințe centrifuge în rândul marii nobilimi maghiare și, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Roland Borșa (1282-1294) și al urmașului său Ladislau Kán al II-lea (1294-1315), stările au instaurat un regim congregațional, menționat în izvoare sub denumirea "regnum Transilvanum", autonom față de Regatul Ungariei. Aceste evenimente vor duce la subminarea gravă a autorității centrale, afectată și de disputele dinastice, care va fi restaurată abia în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Începând cu finele secolului al XIII-lea si, mai ales, în secolele XIV-XV grupurile privilegiate ale societății transilvane, nobilii maghiari, sașii și secuii se constuie treptat în stări, același statut avându-l până spre sfârșitul secolului al XIV-lea și românii, constituiți în "Universitas Valachorum". Datorită structurii prevalent etnice a stărilor, ele vor fi denumite oficial pe la 1500 "nationes" (națiuni). Membrii stărilor, organizați în congregații sau universități ("congregationes, universitates"), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas Valachorum) la o congregație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).

Începând cu anul 1375 și continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 și 1431, Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje ("Câmpia Mierlei") în anul 1389 și moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Țării Românești, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania și centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) și guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei față de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În fața pericolului otoman, Transilvania și Moldova lui Ștefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruiește lui Ștefan cel Mare, în semn de recunoaștere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, și Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de țăranii români, dar cărora li s-a alăturat și un numar relativ mic de țărani maghiari (număr dat de proporțiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. O consecință a revoltei țărănești a fost semnarea actului constitutiv al uniunii „Unio Trium Nationum”, uniune îndreptată împotriva țăranilor români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).

Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) și la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere pe tronul Ungariei, a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (scris și Szápolyai) (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenția turcilor. Ungaria de Est și Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria Centrală și de Vest (la vestul Dunării) erau conduse de Ferdinand. Părțile care îi susțineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debrețin din 18 octombrie 1541, reprezentanții celor trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei jură credință lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, și recunosc suzeranitatea Înaltei Porți asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale Dietei, pune bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571).

Principatul Transilvaniei Transilvania


În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („"munus honorarium"”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.

În aceste circumstanțe istorice, în anul 1542, sașii, prin Johannes Honterus și, ulterior, o parte a populației maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania și o supune autorității sale. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârșitul secolului XVII în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocențiu Micu-Klein a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj și a transformat acest oraș într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mișcării Școala Ardeleană.

Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Brașovului. Către mijlocul secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci și puse în practică de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizați de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Țării Românești a sprijinit comunitățile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote. Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova (vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava și consfințite prin semnătura regelui.
* Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor
* Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: "„Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoința să permite ca orice om liber să fie invitat în țară, să beneficieze timp de șase ani de scutire de toate taxele, și acest drept de libertate va fi anunțat în toată țara.”"
* Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea țării
* Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în țară a diverși meșteșugari.

Administrația austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populației din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 și 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiția pe etnii a populației din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%. Referitor la recensăminte, v. și studiile istoricului David Prodan care contestă rigoarea primelor recensăminte.

Pastorul evanghelic-lutheran sas Stephan Ludwig Roth despre situația etniilor înaintea revoluției din 1848:

Transilvania în timpul Revoluției pașoptiste Transilvania


Transilvania în Imperiul Dualist Transilvania


Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme in Europa (Franța, Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administrații publice relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.

Unirea Transilvaniei cu România Transilvania


La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania. În aceste condiții, fruntașii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistițiul cu Antanta, fixând o linie de demarcație, care lăsa sub controlul Ungariei nordul și centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiții, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Națională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegați. Adunarea Națională hotărăște unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancționează unirea cu România a "ținuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autoritățile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureșului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puțin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operațiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă "Republica Sovietică Ungară" condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forțele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât și trupele române de pe teritoriul Transilvania în speranța de a face joncțiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia și Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forțelor maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919 - jafurile (instalalații telefonice, herghelia de cai de la Mezőhegyes) comise de soldații români intrând în memoria colectivă și în unele pasaje ale literaturii maghiare.

Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabilește frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Din punctul de vedere al statului maghiar, Tratatul de la Trianon este considerat dictat, deoarece nu s-a ținut cont de punctele de vedere și unele interese existențiale ale statului maghiar, granițele Ungariei fiind stabilite nu pe criterii etnice (Planul Wilson) ci pe criterii geopolitice și strategic-economice. Drept urmare, orașe și regiuni majoritar maghiare și minoritar românești, sârbești, slovace au fost incluse în statele vecine întrerupând liniile de cale ferată și fluxul de mărfuri de la și înspre acele orașe (Arad, Oradea, Subotica, Košice, Muncaciu, Novi Sad ș.a.). Tratatul de la Trianon a plasat 33% din poluația maghiară a Ungariei dinainte de război în afara granițelor.

Între cele două războaie, Ungaria a dus o luptă susținută pentru anularea Tratatului de la Trianon, pe care maghiarii o considerau o nedreptate istorică. Unii istorici și politicieni maghiari pretind că odată cu reforma agrară română din 1921, care a afectat marea proprietate funciară din România, printre care și pe marii proprietari maghiari, maghiarii din Transilvania ar fi suferit acte ostile și discriminări din partea statului român, în timp ce, o vreme după război, economia Ungariei a fost paralizată din cauza noilor granițe ce divizau forțat ceea ce anterior fusese un spațiu economic unitar. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, "„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru ca cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei”".

În aceste condiții statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianțe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Cu toate acestea, sistemul de tratate de pace de la Versailles a fost pus în pericol odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, acesta proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, pe fondul slăbiciunii politice (appeasement policy) a Franței și Marii Britanii în fața dictaturii național-socialiste germane. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia și destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârșitul Micii Antante.

Al doilea război mondial Transilvania


În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste și al izolării României ca urmare a prăbușirii sistemului său de alianțe (capitularea Franței și izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea și guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuțiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiții, miniștrii de externe ai Reichului și ai Italiei, Joachim von Ribbentropp și Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniștrii de externe ai României și Ungariei și au impus un acord care prevedea trecerea în componența Ungariei a unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu o populație română de cel puțin 41% (conform recensământului ungar din ianuarie 1941, 41,5%, adică 1.069.000 români, populația maghiară totalizând 52,1%, respectiv 1.344.000 locuitori), teritoriu cunoscut sub numele de Transilvania de Nord (în maghiară "Észak-Erdély"). Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungariei i s-au cedat în 1939 teritorii din "Ungaria de Sus"/Felvidék, respectiv sudul Slovaciei de astăzi, cu o populație predominant maghiară), prevedea alipirea la Ungaria a teritoriului actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.

Hotărârea a nemulțumit ambele state, atât România cât și Ungaria care se așteptase la o restabilire a frontierei de dinainte de 1918 dintre România și Austro-Ungaria. În Transilvania de Nord, soldați maghiari au comis atrocități și masacre împotriva locuitorilor români din mai multe sate (Moisei ș.a.). Astfel de atrocități au fost comise și de soldați români împotriva maghiarilor din sudul Transilvaniei (de exemplu la Aita Seacă).

Prin articolul 19 al Convenției de armistițiu semnatăla 12 septembrie 1944 de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea că statele aliate "sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiția confirmării prin Tratatul de Pace". Statul sovietic urmărea să se folosească în perioada postbelică de problema Transilvaniei în relațiile politice dintre România și Ungaria. Semnificativ este faptul că, deși armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităților civile române în teritoriul cedat la Viena până la 6 martie 1945, ziua în care la București a fost instalat guvernul dominat de comuniști și condus de dr. Petru Groza.

În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliați și România și Ungaria (ambele au avut statut de țări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar și o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului județ Satu Mare). Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris, din 1947, confirmă revenirea la frontiera existentă la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) și nulitatea dictatului de la Viena.

Stema istorică a Transilvaniei Transilvania


Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărțit în două câmpuri egale printr-o fâșie orizontală roșie. În câmpul superior este reprezentată pe jumătate o acvilă cu aripile desfășurate. În stânga și dreapta acesteia se află soarele și luna, simboluri ale secuilor, ale rolului militar defensiv al acestora. Acvila este reprezentată doar pe jumătate ca simbol al poziției defensive pe care o are (ea însăși se află într-o cetate, fâșia roșie). În câmpul inferior sunt reprezentate simbolic cele șapte cetăți săsești ale Transilvaniei, de la care provine numele german al Principatului Transilvania, "Siebenbürgen".

Economie Transilvania


Una dintre cele mai avansate regiuni din România din punct de vedere economic și cultural, Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare și sulf. Ca industrie, Transilvania conține centre majore de procesare a fierului și oțelului, cât și complexe industriale chimice și textile. Printre ocupațiile importante se numără creșterea de animale, agricultura, producția viticolă și de fructe.

În Transilvania, pe lângă români, locuiesc și alte comunități etnice importante: maghiari și germani, dar și rromi.

Zone etnografice Transilvania


*Țara Făgărașului
*Țara Bârsei
*Țara Hațegului
*Țara Moților
*Țara Zarandului
*Ținutul Pădurenilor
*Ținutul Secuiesc

Orașele Transilvaniei Transilvania


Conform recensământului din 2002, orașele cele mai mari ale Transilvaniei în sens larg (care cuprinde și Sătmarul, Crișana și Maramureșul) sunt:

*Cluj-Napoca - 318.027
*Brașov - 283.901
*Oradea - 206.527
*Arad - 172.824
*Sibiu - 170.045
*Târgu Mureș - 149.577
*Baia Mare - 137.976
*Satu Mare - 115.630
*Bistrița - 86.109
*Zalău - 72.630

Populația istorică Transilvania


Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3% maghiari.

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 și până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Sursǎ:

Personalități Transilvania


* Arthur Arz (1857-1935), comandant al armatei austro-ungare
* Ștefan Báthory (1533-1586), principe al Transilvaniei și rege al Poloniei
* Lucian Blaga (1895-1961), filozof, poet, dramaturg
* János Bolyai (1802-1860), matematician
* Samuel von Brukenthal (1721-1803), colecționar de artă, guvernator al Transilvaniei
* Emil Cioran (1911-1995), filozof
* Matia Corvin (1443-1490), rege al Ungariei
* George Coșbuc (1866-1918), poet, traducător
* Johannes Honterus (1498-1549), umanist, reformator religios
* Iancu de Hunedoara (1387-1456), comandant militar, guvernator al Ungariei
* Iuliu Maniu (1873-1953), politician, prim-ministru al României
* Inocențiu Micu-Klein 1692-1768, episcop român unit cu Roma
* Hermann Oberth (1894-1989), fizician
* Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist
* Liviu Rebreanu (1885-1944), scriitor

Izvoare istorice Transilvania


* Fejér G., "Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis", tom. I-VIII, Buda, 1829-1842.
* Hurmuzaki, Eudoxiu de și Nic. Densușianu, "Documente privitoare la istoria românilor", vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890
* Zimmermann Fr. und Werner C., "Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen" (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991.
* Szenpétery E., "Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum", vol. I, Budapest, 1937.
* Popa-Lisseanu G., "Izvoarele istoriei românilor", vol. I-VII, București, 1934-1937.
* "Documente privind istoria României". C - "Transilvania". Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, București, 1952-1953.
* Györffy György, "Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia", vol. I, Budapest, 1992.
 
Regiunea Transilvania în contextul țării
Harta regiunii Transilvania
 
Hoteluri din Transilvania

Contribuie la dezvoltarea paginii regiunii geografice Transilvania

Cazare in Transilvania