Brotacelul Plimbaret
Home Regiuni Geografice Județe Orașe Statistici Călătorii Contact
  Tipareste pagina curenta

 

Prezentarea regiunii Dobrogea

Poziția geografică:
Sud-Est
 
Dobrogea (bulgară Добруджа) este un habitat istoric și geografic care face parte din teritoriul României și Bulgariei, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Regiunea era cunoscută în trecutul istoric sub numele de Dacia Pontică sau Sciția Minor. Din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria - Dobrici și Silistra.

Principalele orașe sunt: Constanța, Tulcea, Medgidia si Mangalia, la care se adaugă numeroase sate și stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoral: Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud (odinioară Movila), Costinești, 23 August (odinioară Tatlageac), și, la Comorova (la nord de Mangalia) întreaga salbă de stațiuni numite Neptun, Saturn, Olimp, Jupiter, Venus și Aurora; la sud de Mangalia mai găsim 2 Mai și Vama Veche. Numeroase alte sate de vacanță destinate vacanțelor și perioadelor de relaxare de găsesc la limane (Histria, Ovidiu, Techirghiol) sau la Dunăre. Dobrogea este mărginită în partea de nord-est de frumosul habitat al Deltei Dunării. De asemenea, pe teritoriul Bulgariei, regiunea deține orașele Bazargic și Silistra și situri turistice de patrimoniu natural și istoric: Albena, Balcic, Cavarna, Caliacra, Șabla.

Geografie Dobrogea


Dobrogea este limitată la nord de Delta Dunării de Munții Măcinului, la est, la vest de Marea Neagră, și la est de cursul inferior al Dunării. Dobrogea cuprinde în nord-estul Bulgariei regiunile Dobrici și Silistra. Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt, sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic, ele se varsă în lacurile de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Lacurile existente sunt sărate, dintre care se pot aminti: Techirghiol, Babadag, Golovița, Tasăul.

Populație Dobrogea


Conform datelor recensământului din 2002, cele două județe din partea românească a Dobrogei au o populație de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni). Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni și restul greci, ucraineni și bulgari.

Istorie Dobrogea


Așezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat armatele perșilor, apoi cele romane iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol. Astfel vechiul leagăn al poporului român s-a cufundat în întunericul barbariei. Abia după 1877 Dobrogea s-a trezit din nou la lumina păcii și dezvoltării, din care trei ultime valuri de sălbăticie în anii 1916-1918, 1940-1944 și 1945-1989 păreau că voiesc s-o smulgă din nou.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din eneolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

În secolele VI - IV î. Chr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis și Tomis. Coloniile grecești se organizează după modelul polis-ului grecesc. Inițial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, și Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile își exercitau influența asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetății propriu-zise.

În aceeași perioadă încep să se constituie și formațiunile statale ale geților. Inscripțiile de la Histria menționează relații cu "regii" geți Zalmodegikos și Rhemaxos (sec. III î. Chr). Câtăva vreme, cetățile dobrogene se confruntară cu stăpânirea perșilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.

În antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Scythia Minor (denumire romană). Unii istorici folosesc și denumirea de Dacia Pontica. Numele actual vine de la Despotul Dobrotici din sec. 14. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susținea că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră era populat de geți, pe care romanii îi numeau daci. Sciții au venit mai târziu, și același Pliniu cel Bătrân, susținea că sciții aveau aceeași origine ca și geto-dacii. În final, urma sciților se pierde printre daci.

Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian.

Creștinându-se, puterea romană devine bizantină. Odată cu sosirea Slavilor și Bulgarilor care le dispută teritoriul Bizantinilor, Dobrogea dobândește un grad crescând de autonomie și mai apoi devine independentă (cu seria de conducători Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco), fiind alipită Țării Românești de către Mircea cel Bătrân. Încă de pe atunci, avea o compoziție etnică variată, apărând în cronicile și hărțile vremii sub denumirile de "Velacia minor", "Bulgaria tertia", "Graecia tomitana" sau "Despotatus Vicinensis". Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, ale cărei urme sunt poate sub Isaccea sau sub Tulcea) devine primul metropolit al Țării Românești în 1359. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența Imperiului Otoman între 1418 și 1421. Se pare, după anumiți cercetători, că Dobrogea sau părți din aceasta, au reintrat pentru scurt timp în componența Țării Românești în timpul lui Vlad Țepeș (1462 - câteva luni) și a lui Mihai Viteazul (1599-1601).

Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanță strategică sau economică. Ea făcea parte, din punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea și Bugeacul. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creștea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele orașe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul și Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din Ardeal, Moldova, Țara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulți dintre ei ("Mocanii") stabilindu-se definitiv și amestecându-se astfel cu Românii dobrogeni ("Dicienii"). Această situație continuă și în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. XVII). Situația se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia. Situația se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej Sultanul și Țarul fac un schimb de populații: Tătarii "Nogai" și Turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de Bulgari și de Găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.
)
În perioada Imperiului otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice (anatolieni, selgiucizi) și, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, adepți ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare ("Lipoveni").

Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea în perioada otomană. Deși istoriografia străină a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu români după 1878, în fapt, au existat sate românești în munții Măcinului, în jurul gurilor Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băștinașii dobrogeni purtau tradițional numele de "Dicieni", despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menționată în sursele medievale. Cartografia veche arată în jurul gurilor Dunării numiri românești, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi Zmeica), Iancina (azi Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipești (azi Dunavățul de sus și de jos), Șontea (azi Mila 23), Tatomirești (azi Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareț, dispărut), între timp înlocuite de numiri lipovenești, dar care dovedesc o prezență românească anterioară. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept pășune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceștia erau cetățeni austrieci și beneficiau de anumite facilități din partea autorităților otomane și române.

Existența unei populații române semnificative este probată și de faptul că, in 1870, autoritățile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la Căldărușani), drept director al școlilor românești din Dobrogea. Nifon Bălășescu înființează 21 de noi școli românești în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârșova, Măcin).

Dobrogea devine parte a României după independență, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populația acestei părți a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari și cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, unde reprezentanții României nu au fost admiși, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de orașul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) și Limanaki (azi Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova, și din jurul portului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci și de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei orașul Silistra și chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreața orașului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.

Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanța provinciei, deoarece asigura ieșirea la mare a statului român. Astfel se construiește Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul țării, iar orașul Constanța devine principalul port la Marea Neagră. Are loc și o stabilire sistematică a românilor din alte provincii (în special din Muntenia și a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populații rurale relativ înstărite.

Cadrilaterul a fost alipit României în anul 1913, după cel de-al doilea război balcanic, prin prevederile Tratatului de pace de la București.

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen cuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reușit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova - Cobadin - Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi și croați din armata austro-ungară, formată în Rusia.

În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a anexat Cadrilaterul și fâșia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepția Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabilește frontiera din 1913 între România și Bulgaria, atribuind din nou Cadrilaterul României.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) decad în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă orașul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului și incertitudinile legate de noul statut al navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a județului se așează numeroși aromâni, astfel că vechii "Dicieni" și "Mocani" devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940 prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România și Bulgaria. Tratatul de la Craiova a instituit și un transfer obligatoriu de populații între cele două state: toți bulgarii din nordul Dobrogei și toți românii din Cadrilater urmau să-și părăsească domiciliul și să se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autoritățile comuniste au făcut presiuni asupra țăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceaușescu și-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei și a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanța. În aceste condiții, și în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistență contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acționat în perioada 1949 - 1952.

De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special deținuți politici, supuși unui regim de exterminare. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 și au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosință Canalul Poarta Albă - Năvodari.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei românești. Dispariția flotei comerciale române, declinul general al navigației pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanța, de principal punct de tranzit al exporturilor românești și declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.

Regiuni administrative Dobrogea


* România
** Județul Tulcea
** Județul Constanța
* Bulgaria
** Regiunea Dobrici
** Regiunea Silistra
 
Căutare județ în Dobrogea:
 
Regiunea Dobrogea în contextul țării
Harta regiunii Dobrogea
 
Hoteluri din Dobrogea

Contribuie la dezvoltarea paginii regiunii geografice Dobrogea

Cazare in Dobrogea