Dobrogea (bulgară Добруджа) este un habitat istoric şi geografic care face parte din teritoriul României şi Bulgariei, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Regiunea era cunoscută în trecutul istoric sub numele de Dacia Pontică sau Sciţia Minor. Din punct de vedere administrativ cuprinde în România judeţele Tulcea şi Constanţa iar în Bulgaria - Dobrici şi Silistra.

Principalele oraşe sunt: Constanţa, Tulcea, Medgidia si Mangalia, la care se adaugă numeroase sate şi staţiunile balneo-climaterice şi de vacanţă de pe litoral: Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud (odinioară Movila), Costineşti, 23 August (odinioară Tatlageac), şi, la Comorova (la nord de Mangalia) întreaga salbă de staţiuni numite Neptun, Saturn, Olimp, Jupiter, Venus şi Aurora; la sud de Mangalia mai găsim 2 Mai şi Vama Veche. Numeroase alte sate de vacanţă destinate vacanţelor şi perioadelor de relaxare de găsesc la limane (Histria, Ovidiu, Techirghiol) sau la Dunăre. Dobrogea este mărginită în partea de nord-est de frumosul habitat al Deltei Dunării. De asemenea, pe teritoriul Bulgariei, regiunea deţine oraşele Bazargic şi Silistra şi situri turistice de patrimoniu natural şi istoric: Albena, Balcic, Cavarna, Caliacra, Şabla.

Geografie Dobrogea

Dobrogea este limitată la nord de Delta Dunării de Munţii Măcinului, la est, la vest de Marea Neagră, şi la est de cursul inferior al Dunării. Dobrogea cuprinde în nord-estul Bulgariei regiunile Dobrici şi Silistra. Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt, sunt puţine la număr, scurte, cu un debit mic, ele se varsă în lacurile de pe ţărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taiţa, Teliţa, Slava, Casimcea. Lacurile existente sunt sărate, dintre care se pot aminti: Techirghiol, Babadag, Goloviţa, Tasăul.

Populaţie Dobrogea

Conform datelor recensământului din 2002, cele două judeţe din partea românească a Dobrogei au o populaţie de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni). Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni şi restul greci, ucraineni şi bulgari.

Istorie Dobrogea

Aşezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat armatele perşilor, apoi cele romane iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani şi Constantinopol. Astfel vechiul leagăn al poporului român s-a cufundat în întunericul barbariei. Abia după 1877 Dobrogea s-a trezit din nou la lumina păcii şi dezvoltării, din care trei ultime valuri de sălbăticie în anii 1916-1918, 1940-1944 şi 1945-1989 păreau că voiesc s-o smulgă din nou.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor din eneolitic din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

În secolele VI - IV î. Chr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis. Coloniile greceşti se organizează după modelul polis-ului grecesc. Iniţial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, şi Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetăţii propriu-zise.

În aceeaşi perioadă încep să se constituie şi formaţiunile statale ale geţilor. Inscripţiile de la Histria menţionează relaţii cu "regii" geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos (sec. III î. Chr). Câtăva vreme, cetăţile dobrogene se confruntară cu stăpânirea perşilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.

În antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Scythia Minor (denumire romană). Unii istorici folosesc şi denumirea de Dacia Pontica. Numele actual vine de la Despotul Dobrotici din sec. 14. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susţinea că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau daci. Sciţii au venit mai târziu, şi acelaşi Pliniu cel Bătrân, susţinea că sciţii aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii. În final, urma sciţilor se pierde printre daci.

Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian.

Creştinându-se, puterea romană devine bizantină. Odată cu sosirea Slavilor şi Bulgarilor care le dispută teritoriul Bizantinilor, Dobrogea dobândeşte un grad crescând de autonomie şi mai apoi devine independentă (cu seria de conducători Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco), fiind alipită Ţării Româneşti de către Mircea cel Bătrân. Încă de pe atunci, avea o compoziţie etnică variată, apărând în cronicile şi hărţile vremii sub denumirile de "Velacia minor", "Bulgaria tertia", "Graecia tomitana" sau "Despotatus Vicinensis". Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, ale cărei urme sunt poate sub Isaccea sau sub Tulcea) devine primul metropolit al Ţării Româneşti în 1359. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componenţa Imperiului Otoman între 1418 şi 1421. Se pare, după anumiţi cercetători, că Dobrogea sau părţi din aceasta, au reintrat pentru scurt timp în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Vlad Ţepeş (1462 - câteva luni) şi a lui Mihai Viteazul (1599-1601).

Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanţă strategică sau economică. Ea făcea parte, din punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea şi Bugeacul. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creştea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele oraşe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul şi Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din Ardeal, Moldova, Ţara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulţi dintre ei ("Mocanii") stabilindu-se definitiv şi amestecându-se astfel cu Românii dobrogeni ("Dicienii"). Această situaţie continuă şi în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. XVII). Situaţia se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia şi Rusia. Situaţia se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia şi Turcia. Cu acest prilej Sultanul şi Ţarul fac un schimb de populaţii: Tătarii "Nogai" şi Turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de Bulgari şi de Găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.
)
În perioada Imperiului otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populaţii turcice (anatolieni, selgiucizi) şi, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, adepţi ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare ("Lipoveni").

Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea în perioada otomană. Deşi istoriografia străină a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu români după 1878, în fapt, au existat sate româneşti în munţii Măcinului, în jurul gurilor Dunării şi pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băştinaşii dobrogeni purtau tradiţional numele de "Dicieni", despre care Vasile Pârvan şi George Vâlsan presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menţionată în sursele medievale. Cartografia veche arată în jurul gurilor Dunării numiri româneşti, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi Zmeica), Iancina (azi Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipeşti (azi Dunavăţul de sus şi de jos), Şontea (azi Mila 23), Tatomireşti (azi Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareţ, dispărut), între timp înlocuite de numiri lipoveneşti, dar care dovedesc o prezenţă românească anterioară. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept păşune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceştia erau cetăţeni austrieci şi beneficiau de anumite facilităţi din partea autorităţilor otomane şi române.

Existenţa unei populaţii române semnificative este probată şi de faptul că, in 1870, autorităţile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălăşescu (născut în judeţul Sibiu, călugărit la Căldăruşani), drept director al şcolilor româneşti din Dobrogea. Nifon Bălăşescu înfiinţează 21 de noi şcoli româneşti în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârşova, Măcin).

Dobrogea devine parte a României după independenţă, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populaţia acestei părţi a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari şi cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, unde reprezentanţii României nu au fost admişi, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de oraşul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) şi Limanaki (azi Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populaţia compact românească din satele dunărene situate între Silistra şi Rasova, şi din jurul portului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci şi de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei oraşul Silistra şi chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreaţa oraşului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.

Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanţa provinciei, deoarece asigura ieşirea la mare a statului român. Astfel se construieşte Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul ţării, iar oraşul Constanţa devine principalul port la Marea Neagră. Are loc şi o stabilire sistematică a românilor din alte provincii (în special din Muntenia şi a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populaţii rurale relativ înstărite.

Cadrilaterul a fost alipit României în anul 1913, după cel de-al doilea război balcanic, prin prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti.

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operaţiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen cuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reuşit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova - Cobadin - Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi şi croaţi din armata austro-ungară, formată în Rusia.

În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a anexat Cadrilaterul şi fâşia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepţia Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabileşte frontiera din 1913 între România şi Bulgaria, atribuind din nou Cadrilaterul României.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condiţiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina şi Tulcea) decad în condiţiile reducerii dramatice a comerţului şi navigaţiei pe Dunăre. Constanţa continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă oraşul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerţului şi incertitudinile legate de noul statut al navigaţiei prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroşi români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a judeţului se aşează numeroşi aromâni, astfel că vechii "Dicieni" şi "Mocani" devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940 prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România şi Bulgaria. Tratatul de la Craiova a instituit şi un transfer obligatoriu de populaţii între cele două state: toţi bulgarii din nordul Dobrogei şi toţi românii din Cadrilater urmau să-şi părăsească domiciliul şi să se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni asupra ţăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceauşescu şi-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei şi a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanţa. În aceste condiţii, şi în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistenţă contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acţionat în perioada 1949 - 1952.

De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special deţinuţi politici, supuşi unui regim de exterminare. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 şi au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosinţă Canalul Poarta Albă - Năvodari.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei româneşti. Dispariţia flotei comerciale române, declinul general al navigaţiei pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanţa, de principal punct de tranzit al exporturilor româneşti şi declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.

Regiuni administrative Dobrogea

* România
** Judeţul Tulcea
** Judeţul Constanţa
* Bulgaria
** Regiunea Dobrici
** Regiunea Silistra