Prezentarea orașului Caransebeș
Caransebeș este un municipiu în județul Caraș-Severin, Banat, România.
Demografie Caransebeș
Conform recensământului din 2002, populația municipiului Caransebeș era de 28.301 locuitori, dintre care 92,13% sunt români (26.074 persoane), 2,14% ucraineni (608), 2,01% romi (569), 1,87% germani (530), 1,18% maghiari (336) și sub 1% alții. Din punct de vedere relgios, 87,03% s-au declarat ortodocși, 4,86% romano-catolici, 4,18% baptiști, 2,24% penticostali și sub 1% fiecare pentru alte religii.
Politică Caransebeș
Primarul orașului este Marcel Vela, din PNL. Consiliul local al municipiului este alcătuit din 19 membri, împărțiți astfel:
Economia Caransebeș
Caransebeșul, una dintre cele mai vechi așezări din Banat, în secolul al XVI-lea, devenise unul dintre cele mai importante centre comerciale din regiune fiind favorizat de așezarea sa geografică la intersecția drumurilor comerciale ale Europei de sud-est și ale Europei Centrale.
Istoricul ungur Pesty Frigyes (născut la Timișoara) menționa că la 1449 Caransebeșul era cunoscut ca un oraș comercial de prim rang.
Activități economice intense sunt menționate în documente din secolul al XIX-lea. Astfel, în 1874, aici era înregistrați 21 comercianți și 39 meseriași, existau muncitori în făbricuțele orașului sau în pădurile Comunității de Avere, iar cei mai mulți locuitori se îndeletniceau cu agricultura și creșterea animalelor. În 1875, este construită gara Caransebeș și depoul de locomotive. Sunt terminate liniile ferate spre Timișoara (1876) și Orșova (1878).
Între 1830 - 1831, la Caransebeș, peste râul Timiș, se realizează - folosind dimensiuni metalice fabricate în uzină (fier pudlat) - primul pod metalic în arc, cu calea jos, de către inginerul Carol Maderspach, unul dintre proprietarii Uzinei de metalice și de minerit din Rusca Montană.
În anul 1885, se construiește o hidrocentrală electrică, se pare prima hidrocentrală din Europa și a doua din lume, de către Asociația Schmidt și Dachler, astfel că între 1885-1888 Caransebeșul este iluminat electric cu becuri Edison (la Timișoara acest lucru se întâmpla cu 6 luni înainte), timp în care în orașele mari ale lumii se discuta întâietatea gazului de iluminat sau petrolului lampant. Vechea turbină cu ax vertical este înlocuită în 1905 cu o turbină Francis care funcționează până în 1929.
Dezvoltarea economică a dus la apariția mai multor societăți și asociații: Casa de păstrare, Camera comercială, Asociația meseriașilor. Începuturile industriale ale prelucrării lemnului în Caransebeș datează din anul 1912, când apare societatea Mundus, devenită mai apoi Combinatul de prelucrare a lemnului Balta Sărată.
După Marea Unire din 1918, orașul se dezvoltă puternic. Comerțul și meșteșugurile înfloresc. Lemnul din pădurile Comunității de Avere va contribui la dezvoltarea prelucrării și comercializării lemnului (fabrici de mobilă, butoaie, parchet, cherestea, furnir). Apar în oraș și fabrici de cărămidă, țiglă și teracote, dar cea mai mare parte a populației lucra în agricultură. În Caransebeș sunt deschise mai multe bănci și case de păstrare pentru finanțarea activităților economice. Se dezvoltă și atelierele de reparații vagoane.
După al II-lea Război Mondial au apărut noi întreprinderi și au fost modernizate cele existente. Astfel, în 1971, este dată în folosință uzina de construcții de mașini – ICM, triajul CFR este extins, transportul auto de mărfuri și călători se dezvoltă, iar în 1979 este inaugurat aeroportul din Caransebeș.
În intervalul de până la Revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei caransebeșene, în cadrul celei românești, în general.
După 1990 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis, total sau parțial, porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și a gradului de dezvoltare al urbei. Dezvoltarea economică în ultimii ani s-a făcut fără existența unei strategii minime de dezvoltare a orașului și zonei.
Privatizarea în turismul zonei s-a făcut în pripă, fără a avea obiective bine conturate, fără un sprijin și o coordonare necesară a statului, postprivatizare, fără implicarea acestuia în rezolvarea problemelor de infrastructură și de mediu, în promovarea de programe turistice.
Caransebeșul are multe atuuri pentru a se dezvolta rapid în viitor și enumerăm câteva:
- poziția geografică, în apropierea granițelor cu Ungaria și Serbia;
- condițiile geografice (climă, hidrogeologice) favorabile;
- nod de circulație rutieră, feroviară, aeriană;
- populație cu un grad ridicat de toleranță, nivel redus de conflicte sociale între cetățeni;
- infrastructură tehnică de alimentare cu apă, canal, de apărare contra inundațiilor, alimentare cu energie electrică și gaze naturale, relativ dezvoltată;
- rețea de telecomunicații extinsă, modernizată;
- rețea de fibre optice;
- acoperire integrala cu telefonie mobilă;
- forța de muncă relativ numeroasă, înalt calificată, la costuri scăzute, de toate gradele de pregătire;
- rețea de învățământ dezvoltată și diversificată;
- privatizare extinsă, număr mare de IMM-uri;
- potențial turistic și agroturistic ridicat;
- grad de poluare relativ redus;
Este necesară elaborarea unei astfel de strategii pentru a se pune la dispoziția celor interesați în progresul economic al zonei un mod unitar de gândire, care va fi benefic pentru o dezvoltare armonioasă și durabilă a Caransebeșului și a zonei. Se impune o mai puternică integrare a Zonei Caransebeș în Regiunea V Vest și în Euroregiunea Dunăre - Criș - Mureș - Tisa și constituirea unui mediu favorabil vieții și activităților economice.
Atingerea acestui scop este posibilă doar într-un cadru global - economic, social, cultural – de dezvoltare durabilă, sub toate aspectele – temporal, calitativ și ecologic. În vederea îndeplinirii acestor deziderate, se urmărește, înainte de toate, asigurarea creșterii economice stabile, prin crearea și/sau dezvoltarea acelor ramuri și subramuri ale economiei zonei, care exploatează la maximum potențialul local existent. Dezvoltarea zonei se bazează, în principal, pe acțiunile întreprinzătorilor privați.
În acest scop, se preconizează creșterea atractivității mediului de afaceri, îmbunătățirea infrastructurii fizice (tehnice) și instituționale dependente de organele puterii locale, adoptarea unor reglementări locale coerente și stabile, vizând atragerea investitorilor autohtoni și, mai ales, străini. Observând tendințele dezvoltării economiei mondiale, se urmărește, în mod deosebit, facilitarea implementării în zonă a unor activități industriale competitive – utilizând tehnologii avansate, producătoare de rate ridicate ale valorii adăugate a produselor – și a activităților de prestări de servicii, de nivel calitativ ridicat. Se impune implementarea în zonă a tehnologiilor înalte, cât și formarea/recalificarea forței de muncă în conformitate cu cerințele economiei reale moderne preconizate a fi specifică zonei. De asemenea este necesară încurajarea apariției de mici întreprinderi, mobile și dinamice, precum și dezvoltarea ramurii serviciilor.
Această dezvoltare durabilă, competitivă, poate fi obținută doar într-un climat social stabil, coeziv și participativ. Conceptul are în vedere asigurarea participării locuitorilor la o viață culturală activă, sprijinirea activității tuturor cultelor din zonă, în spiritul ecumenismului, asigurarea condițiilor necesare pentru ca toți locuitorii să conviețuiască în armonie în zonă. Conceptul de dezvoltare acordă importanța cuvenită asigurării unor servicii de sănătate și de asistență socială pentru persoanele și grupurile defavorizate de înaltă calitate. Dezvoltarea economică a zonei nu poate fi un scop în sine. Ea se va realiza pentru a îmbunătăți nivelul de trai al locuitorilor, pentru a le asigura o viață mai prosperă și mai frumoasă. Una din preocupările esențiale ale organelor decizionale din zonă va trebui să fie și compatibilizarea legislației locale, cu aquis-urile comunitare, acceptate de către România prin acordul privind parteneriatul pentru aderarea României la Uniunea Europeană.
După revoluție, orașul Caransebeș și-a regăsit resursele de dezvoltare în inițiativa privată, dovada fiind mulțimea firmelor care activează în oraș și potențialul lor. Exporturile în creștere impun realizarea unui punct vamal în Caransebeș, deziderat care se împotmolește, de mai mulți ani, în birocrația centrală.
Turismul reprezintă sectorul cu cel mai mare potențial de dezvoltare. Domeniul Turistic Scorilo (Poiana Mărului, Muntele Mic, Țarcu) - prin modernizarea DJ 608A (37,5 km), Caransebeș - Muntele Mic, continuarea drumului din Valea Șucu, care va lega Poiana Mărului de Muntele Mic, construcția unui drum de acces de 4 km până la stația meteorologică Cuntu și stimularea turismului rural – este cuprins într-un plan de dezvoltare pe termen lung. Construcția variantei III a șoselei de ocolire a orașului va da un puternic impuls dezvoltării unei zone industriale în jurul traseului ei.
Adevăratul potențial economic al Caransebeșului nu a fost pus în valoare niciodată până acum. Așezarea geografică și resursele nelimitate ale zonei fac din Caransebeș un oraș atractiv și de perspectivă.
Geografia Caransebeș
Așezarea geografică Caransebeș
Municipiul Caransebeș este situat în sud-vestul României, având coordonatele de 45° 25' latitudine nordică și 22° 13' longitudine estică.
Este a doua localitate ca mărime a județului Caraș-Severin și are o poziție geografică strategică, fiind așezată în zona de contact a muntelui cu dealul și câmpia, care pătrunde până aici sub forma unui golf alungit în lungul Timișului.
Caransebeșul se găsește totodată și la încrucișarea a patru drumuri principale ale Banatului care duc spre nord - prin Lugoj - la Timișoara, spre sud - prin Poarta Orientală - la Orșova și Dunăre (DN 6 – E 70), spre vest - pe văile Pogăniciului și Bârzavei - la Reșița (DN 58), iar spre est - prin trecătoarea Porților de Fier ale Transilvaniei, prin Sarmisegetuza - la Deva și Hunedoara (DN 68).
Geografic, orașul se situează aproximativ între confluența Bistrei (la nord) și a Sebeșului (la sud) cu Timișul, având o altitudine medie de 280 m.
Zona depresionară a Caransebeșului este mărginită de munți înalți spre est, sud și vest.
Partea cea mai înaltă o formează Munții Țarcu, delimitați de văile Timișului și Bistrei. În acest masiv se pot separa trei subunități: Masivul Petreanu, cu Vârful Pietrei (2192 m), Masivul Țarcu, care culminează cu Vârful Țarcu (2190 m) și Masivul Muntele Mic (1806 m). Masivul Țarcu prezintă mai multe culmi ce se desprind din Vârful Țarcu. Spre nord-est există o culme pe care se găsesc Vârful Căleanu (2192 m), Mătania (2160 m) și Baicu (2123 m), iar spre nord-vest avem culmea Jigoriei (1463 m), care face legătura cu Muntele Mic.
În partea de vest a orașului Caransebeș se găsesc Munții Semenicului. Relieful coboară la nord de Vârful Semenic până spre Vârful Nemanul Mare (1122 m), ce se prelungește printr-o serie de culmi, cum ar fi Dealu Mare (639 m) și Corcana (489 m), ce ajung până aproape de Caransebeș.
În partea de nord avem Masivul Poiana Ruscă, ce se înalță deasupra zonelor depresionare învecinate. Vârfurile cele mai înalte sunt Padeșul (1374 m) și Rusca (1355 m). Din zona înaltă pornesc culmi radiale ce coboară formând zona de dealuri limitrofe.
Depresiunea Caransebeșului, unde este așezat orașul, cu un relief colinar, se termină în zona de terase a Timișului. În general, dealurile din jurul Caransebeșului sunt formate din depozite pliocene, străpunse de șisturi cristaline. Zona cea mai joasă o formează extrema sudică a Câmpiei Lugojului, ce atinge zona depresiunii în nord-vest.
Considerată ca o depresiune submontană, depresiunea Caransebeșului desparte munții înalți și masivi din nord și est, de dealurile joase din vest și de câmpia din nord-vest. Suprafața ei este redusă – circa 1200 km2 (de la Constantin Daicoviciu până la Cheile Armenișului – 40 km, iar de la gara Cornuțel până la est de Bucova – aproximativ la fel). Depresiunea are forma unei cuvete ovale pe direcția NV-SE, cu două trimiteri pe direcțiile V-E și N-S pe văile celor două râuri: Bistra și Timișul superior.
Apele Caransebeș
Zona depresiunii Caransebeșului este udată de râul Timiș cu afluenții lui.
Timișul, cel mai mare râu al Banatului (cu o lungime totală de 339,7 km, din care 241,2 km pe teritoriul românesc), își are izvoarele în versanții estici ai Munților Semenic, care se unesc cu pâraiele Semenic, Grădiște și Brebu la lacul cunoscut sub numele de Trei Ape. De aici începe Timișul.
Timișul constituie artera hidrografică principală care drenează cursurile de ape din tot spațiul încadrat de Munții Cernei, Țarcu, Muntele Mic și Munții Poiana Ruscă. Primul afluent este Râul Rece, ce vine dinspre Țarcu, în zona Teregova. De aici cursul Timișului își schimbă direcția, orientându-se de la sud către nord. La Armeniș, primește ca afluenți pe Râul Lung și Râul Alb, ambele din zona Țarcu. Ieșind din Cheile Armenișului, în Timiș, se varsă, pe stânga, două râulețe, Slatina și Golețul, râuri ce poartă numele localităților prin care trec.
În dreptul Caransebeșului, pe dreapta, Timișul primește Sebeșul, ce adună toate apele din sectorul Muntele Mic.
În zona satului Jupa (Tibiscum), în Timiș se varsă cel mai mare afluent din zonă – râul Bistra – format din Bistra Mare și Bistra Mărului, ce se unesc la Oțelu Roșu. Acestea adună apele din Masivul Godeanu.
La Caransebeș, din cauza pantei reduse, râul descrie largi meandre. În zona Sacu, Timișul intră in județul Timiș. Se varsă în Dunăre pe teritoriul Serbiei.
Sebeșul izvorăște din sudul Muntelui Mic, trece prin Borlova și Turnu-Ruieni și se varsă apoi în Timiș. Până la Borlova are aspectul unui pârâu cu ape repezi și o vale adâncă și îngustă, iar de aici panta devine mică și valea sa se lărgește treptat.
Ieruga, care a trecut prin centrul orașului, este o abatere a Sebeșului, astăzi canalizată, pe care cândva existau mai multe mori, de unde și denumirea de Canalul Morilor. În anul 1581, este amintită ca „Apa Monachilor”(Aqua Monachorum).
Potocul este un pârâu care udă nord-estul orașului și vara devine un firicel de apă care poate fi trecută cu piciorul. Acesta alimenta, pe vremuri, cu apă, cetatea Caransebeșului. Numele său provine din latină, poto – potare, căci într-o cronică de la Mânăstirea Neamț, se spunea „hic rivus nominatur Potocus”, cu referire la râul care alimenta așezarea. Prin cartierul Caransebeșul Nou, curge pârâul Zlagna (Zlăgnița).
Clima Caransebeș
Datorită așezării municipiului Caransebeș în partea de sud-vest a țarii, sub influența directă a Mării Adriatice și la adăpostul Munților Carpați, zona se integrează în climatul temperat-continental moderat, subtipul bănățean, cu influențe mediteraneene. Subtipul climatic al Banatului de sud și sud-est este caracterizat prin contactul dintre masele de aer atlantic și presiunea făcută de masele de aer mediteranean, ceea ce oferă un caracter moderat regimului termic.
Iernile și verile fiind scurte ca durată, iar primăverile și toamnele mai lungi, temperaturile sunt moderate la ambele extreme, atât la cald, cât și la rece.
Temperaturile medii variază între 0°C și 1°C în lunile de iarnă, iar vara sunt cuprinse între 21 - 23°C, ceea ce demonstrează influența sudică în această parte a Banatului. Cele aproape patru luni de primăvară și toamnă oferă principala caracteristică a depresiunii Caransebeș, din punct de vedere climatic, temperatura medie fiind de 11,5°C.
Clima zonei Caransebeșului este mai caldă decât a munților din est (zona Țarcu), mai rece decât a zonei din sud de pe Dunăre (unde influența mediteraneană este mai puternică) și mai moderată decât cea a câmpiei vestice.
Primăvara este un anotimp relativ călduros cu o medie a temperaturilor de peste 10°C. Trecerea primăvară - vară se face relativ brusc prin călduri timpurii. Media temperaturilor vara, puțin peste 20°C, arată că vara este un anotimp cu călduri potolite, nu sufocante. Trecerea de la vară la toamnă are loc, mai întotdeauna, în mod lent, toamna apărând ca o prelungire a verii, în care temperatura scade treptat.
Temperatura toamnei este ceva mai ridicată decât a primăverii. Trecerea de la toamnă la iarnă se face relativ brusc. Temperatura medie a iernii, peste 0°C, arată că acest anotimp nu este prea friguros.
În ultimii 50 de ani, cea mai ridicată temperatură (39,6°C) s-a înregistrat la 4 iulie 2000 , iar cea mai scăzută temperatură ( -26,8°C) a fost măsurată în ziua de 25 ianuarie 1963.
În zona Caransebeșului, vânturile bat în puțin peste jumătate din numărul zilelor unui an. Acestea sunt cauzate de două fenomene climatice:
- primul fenomen este briza de munte, care bate ori de câte ori există o diferență de temperatură și presiune între zona alpină și depresiunea joasă;
- al doilea fenomen este născut în urma schimbării de temperatură între zona joasă a Olteniei și zona joasă a depresiunii Caransebeșului.
Curenții de aer ce se formează determină o mișcare puternică de aer în culoarul Timiș - Cerna, apărând un fenomen asemănător cu cel produs prin suflarea aerului la gura unei țevi. Când cele două fenomene se suprapun, în Caransebeș avem un vânt foarte puternic.
Analizând regimul precipitațiilor, la Caransebeș, avem o medie de 737 mm/an. Cele mai mari cantități de precipitații în zona depresionară sunt în lunile mai - iunie, precum și toamna, în octombrie - noiembrie. Zilele cu zăpadă variază între 25 și 30 pe an.
Analiza factorilor climatici (temperatura aerului, vânturile și precipitațiile) arată că, deși înconjurată de înălțimi, depresiunea submontană a Caransebeșului prezintă o climă de tranziție între cea alpină a munților din est (zona Țarcu - Godeanu) și cea de stepă a câmpiei de la vest de dealurile Buziașului, cu influențe ale climei mediteraneene din sud.
Climatul plăcut are influențe asupra faunei și florei locale și permite condiții bune de locuit pentru locuitorii zonei.
Solul Caransebeș
Solul depresiunii Caransebeș este subțire și sărac în materii hrănitoare. În zona cea mai joasă, albiile minore și luncile apelor, solul este format din aluviuni noi – nisipuri, prundișuri și argile. În lungul Timișului solul aluvionar se prezintă sub forma unei fâșii, mai îngustă la sud de Caransebeș – unde albia este mărginită de maluri înalte – și mai lată în aval, unde zona inundabilă a fost mai mare, în special pe malul drept, care este mai jos decât cel stâng. Aici, la suprafață, solul este alcătuit din nisip și argilă, iar la bază din prundișuri, un amestec care dă naștere celui mai fertil sol din zonă și unde se cultivă cerealele. Aceasta fâșie îngustă este mărginită, de o parte și alta, de o suprafață întinsă de podzol, solul caracteristic regiunilor de dealuri, sol sărac în humus. Aceste suprafețe sunt favorabile plantelor de nutreț și pomilor fructiferi.
Subsolul bazinului Caransebeș este format, până la mari adâncimi, din roci friabile (argile, nisipuri, pietrișuri), depuse în acest șanț tectonic în neogen. Practic, zona Caransebeșului este o regiune formată din roci moi, înconjurată de jur împrejur de altele alcătuite din roci tari. Rocile mai vechi, pliocene, se întâlnesc pe versantul estic al Timișului, nu ca o fâșie continuă, ci ca niște insule care apar în formațiunile cuaternare. Dincolo de acestea se întinde vasta regiune a șisturilor cristaline, care formează roca predominantă a munților înconjurători.
Istorie Caransebeș
Scurt istoric Caransebeș
Zona depresionară a Caransebeșului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, acest fapt fiind atestat de numeroase descoperiri arheologice:
- unelte din silex (calcedonie), datând din paleoliticul superior (cca. 35.000 - 10.000 î.e.n.), în zona Caransebeșului Nou;
- așezări neolitice timpurii (cultura Starčevo-Criș), datând din mileniile VI-V î.e.n., în cartierul Țiglărie;
- așezarea neolitică de mari dimensiuni, aparținând culturii Vinča, în zona Balta Sărată, așezare însemnată și pentru stabilirea cronologiei neoliticului din sud-vestul României (cca. 4800 - 4600 î.e.n.);
- așezarea aparținând epocii mijlocii a bronzului (cca. 1600 - 1200 î.e.n.); depozitul de bronz cuprinzând 172 de piese descoperite pe Dealul Mare (1100 - 1000 î.e.n.);
- descoperirile din prima epocă a fierului (Hallstatt);
- monedele de tip tetradrahmă ștanțate de către daci (secolul al IV-lea î.e.n.).
Pentru prima oară în istorie, în anul 101 e.n., este evidențiată importanța Banatului în cursul războaielor dacice, într-un fragment păstrat din comentariile împăratului Traian. În timpul Daciei romane, la șase kilometri de actuala vatră, se găsea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit în anul 106 e.n., dar este posibil ca și pe teritoriul Caransebeșului actual să fi fost o așezare romană. La Tibiscum au fost găsite fragmente ceramice dacice, iar în apropiere au fost descoperiți tumuli dacici (sec I -II e.n.).
Denumirea de Tibiscum pare să fie de origine traco-dacică, însemnând „loc mlăștinos”. Din acest loc trupele romane, avându-l în frunte pe Traian, pornesc spre Tapae (localizat probabil în zona gării Zeicani, după Bucova), unde împăratul Traian îi învinge pe daci (Dio Cassius – Istoria romană).
După ocuparea de către romani a Banatului și Olteniei și încheierea păcii dintre romani și daci (102 e.n.), odată cu organizarea provinciei, se pun bazele garnizoanei militare de la Tibiscum. Se construiește un castru mic de pământ, urmat de un castru mare, iar pe malul drept al râului Timiș se clădește un alt castru, care ființează până după anul 170 e.n. La Tibiscum sunt cantonate mai multe legiuni romane: Cohors I Sagittariorum, Numerus Palmyrenorum, ambele aduse din Siria, Cohors I Vindelicorum, din Raetia și Numerus Maurorum, din Nordul Africii.
În anii 118-119 e.n., provincia Dacia este pusă sub comanda excepțională a lui Quintus Marcius Turbo, căruia colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi ridică două statui, una la Sarmizegetusa și cealaltă la Tibiscum, pentru vitejia avută în fața dușmanilor care au năvălit în Dacia.
Prin anul 170 e.n., Tibiscumul este distrus de marcomani sau de aliații lor, iazygii și dacii liberi, apărarea din Banat cade și războiul numit marcomanic durează până în anul 180 e.n.
În timpul domniei împăratului roman Septimius Severus (193-211 e.n.), se ridică construcții impunătoare la Tibiscum și este posibil ca așezarea civilă din imediata apropiere a castrului militar să primească rangul de municipiu, așa încât orașul roman Tibiscum se alătură celor 11 orașe romane deja existente în Dacia.
După retragerea administrației romane la sud de Dunăre (în anul 275 e.n., în timpul împăratului Aurelian), continuarea vieții locuitorilor rămași este pusă în evidență prin refacerea unor construcții și descoperirea unor importante tezaure monetare. Sunt atestate legături permanente cu lumea bizantină din sud.
Sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337), zona amplasată la nord de Dunăre este din nou controlată de către romani. În această perioadă, odată cu oficializarea creștinismului în Imperiul Roman (313), la Tibiscum se dezvoltă un important centru ecleziastic.
Hunii, prima populație nomadă de origine turanică, invadează Europa în anul 375 și ocupă vremelnic ținuturile noastre, până la moartea lui Attila (453), când conglomeratul hun se destramă, astfel că, în timpul împăratului bizantin Justinian (527-565), ambele maluri ale Dunării erau sub stăpânire bizantină.
Prin anul 558, avarii sunt menționați în zona noastră, conduși de către chaganul Bayan (558-605), pentru ca, în 559, cutrigurii, popor nomad înrudit cu hunii, conduși de Zabergan, în alianță cu slavii și bulgarii, să pătrundă în ținuturile noastre.
Deoarece reprezentau un pericol permanent pentru Imperiul Bizantin, în anul 593, generalii Petru și Priscus întreprind o expediție victorioasă în nordul Dunării împotriva triburilor avaro-slave.
În anul 602, are loc prăbușirea limesului danubian, prin pătrunderea și așezarea slavilor în masă în sudul fluviului.
Primele descoperiri arheologice în zona Caransebeșului, care atestă existența unor așezări distincte ale populației băștinașe sedentare, diferite de cele ale slavilor sau avarilor, sunt datate din secolele VIII-IX în zona Potocului și pe strada Romanilor.
Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanțului (976-1025) din anul 1020 era menționat un „castru episcopal” la Dibiskos - vechiul Tibiscum din timpul romanilor - iar populația neo-latină, ce trăiește la nord și sud de Dunăre, apare sub denumirea de vlahi.
Secolul al XI-lea este o perioadă de frământări și pătrunderi ale populațiilor migratoare, în special ale maghiarilor, care reușesc să-și exercite dominația asupra zonei Caransebeșului, incluzând-o în cadrul Banatului de Severin, pentru ca în secolul al XII-lea să se producă transferul centrului de greutate de la Tibiscum spre Caransebeș. Acum, se trece de la așezarea antică spre noul oraș medieval, ce se va dezvolta în jurul cetății.
Regele Ladislau al IV-lea Cumanul vizitează cetatea în anul 1289 și revine aici în 1290, când pe 29 aprilie într-un document este menționat numele de Caransebeș, aceasta fiind considerată prima atestare documentară a orașului. Caransebeșul este numit Opidum (târg), la fel ca și în registrele dijmelor papale din anii 1332-1337. După I. Bartolomei, prima mențiune despre Caransebeș s-a făcut într-o consignație de zeciuială papală din secolul al XII-lea.
În secolul al XIV-lea, cetatea, orașul și districtul românesc apar sub numele de Sebeș. De fapt Caran și Sebeș au fost două așezări distincte de o parte și de alta a Timișului. Numele de „caran” este, probabil, de origine celtică și înseamnă „loc de piatră”, iar „sebeș” este numele unui râu, termen de origine dacică.
O altă ipoteză este că numele orașului nostru era Sebeș și adaosul de Caran (Cauran, Caravan, Căvăran) a fost impus de necesitatea de a-l distinge de alte orașe cu același nume din țară, Caranul fiind situat la 14 km nord pe locul comunei Constantin Daicoviciu (fostă Căvăran) de azi.
Există și opinia că numele orașului ar proveni din „kara”– negru – în limbile popoarelor migratoare din Asia și „sebes” – însemnând iute, repede – în maghiară.
Numele orașului în forma completă de „Caransebeș”, se întâlnește în actele de cancelarie începând cu 1370 (in districtu Karansebesus).
Castelanii cetății au fost amintiți în documentele din aceea perioadă, astfel, în 1318, este menționat într-un document semnat de regele Carol Robert, Petru, comite de Sebeș, iar în 1325 apare ca și castelan Szeri Posa.
Caransebeșul, o zonă de locuire românească compactă, era o așezare importantă, căci în anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebeș, iar din anul 1360, ca sediu al Banatului de Severin și centru administrativ, politic și militar al celor opt districte autonome românești din Banat. De remarcat este că termenul de „banat” era denumirea dată provinciilor în care a fost împărțit imperiul româno-bulgar al asăneștilor cu capitala la Târnovo, iar „severin” provine din „sever”– nord – în limba slavă.
Adunările obștești de aici, ilustrează prerogativele cnezilor și nobililor români și autonomia locală de care se bucurau românii în cadrul instituțional impus de regalitatea angevivă. Caransebeșul a fost totodată și principalul centru unde se întrunea forul comun de judecată al celor opt districte. Ziua de întrunire era joia și aceasta a rămas, din Evul Mediu și până azi, ziua de târg în Caransebeș.
Primul jude al Caransebeșului, amintit în anul 1360, se numea Sturza sau Struzo.
De remarcat că până la Ioan Popa, în 1688, conducătorii orașului au fost, aproape în totalitate, români și menționăm pe: Ștefan Dan (1457), Nicolae Lazăr (1494), Ștefan Stoica (1498), Matei Lazăr (1515), Petru Racoviță (1535), Pavel Bucoșniță (1561), Nicolae Florea (1581), Ion Ioșiga (1593), Nicolae Moise (1599), Mihai Voevod Vaida (1601), Todor (1627), Lugojan (1635), Simion (1648), Florea (1654). Cronicarul maghiar Szamoskozy scria, înainte de 1598, despre nobilul român Ștefan Ioșiga, ajuns cancelar al Ardealului, că este originar din Caransebeș – ,,ex Karan-Sebesso Valachorum oppido”.
În anul 1369, este atestată documentar prima adunare a românilor din Banat, când „obștea cnezilor și a altor români din districtul Sebeș”, ca și „toți bogații și săracii din cetatea Sebeșului”, cer banului Benedict Himfy scutirea de o nouă taxă.
Există documente care atestă că, în 1365, Ioan al V-lea Paleologul, în drum spre Buda, este primit cu mare fast în Caransebeș, iar în 1419, regele Sigismund vizitează de mai multe ori orașul, revenind în 1428 și 1429. La 9 iulie 1424, într-o diplomă, regele Sigismund amintește de „castro nostro Sebesiensi”.
Vlad Dracul împreună cu turcii devastează Caransebeșul în anul 1432.
Ioan de Hunedoara poposește la Caransebeș pe 18 octombrie 1447 și 29 octombrie 1453, când dăruiește orășenilor, pentru servicii credincioase, jumătate din prediul Racovița, situat la marginea de nord a orașului.
Politic, Caransebeșul are un mare rol în apărarea drepturilor populației românești din zona de deal și de munte a Banatului împotriva nobilimii și regalității maghiare. Militar, oastea districtelor a fost mereu în fruntea luptelor împotriva turcilor.
Regele Vladisav al II-lea recunoaște privilegiile orașului în 17 ianuarie 1497, iar în anul următor, acordă orașului dreptul de spadă.
În secolul al XVI-lea, ca date de referință sunt vizitele în oraș ale lui Ioan Zapolya, Laiotă Basarab (1545), Radu Ilie Haidăul (1552), inginerului italian Alessandro Cavalini da Urbino (care repară fortificația de aici –1552), cronicarului italian Giovan Andrea Gromo (1564-1565, care lasă pagini frumoase despre zonă, tradiții și locuitori) și Mihai Viteazu (1600), care dă o diplomă din cetatea Caransebeșului.
La 16 iunie 1531, Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei (1510-1526) și rege al Ungariei (1526-1540), reconfirmă caransebeșenilor drepturile date de Sigismund de Luxemburg, iar pe 5 februarie 1532 acordă locuitorilor scutirea de orice tribut.
Un italian, G. P. Campani, scrie în anul 1584 că „Lugojul și Caransebeșul sunt în Valachia”, amintind caracterul românesc al zonei. La trei decenii după G. A. Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă faptul că localitățile Caransebeș și Lugoj sunt provincie românească.
În anul 1536, a fost constituit Banatul de Lugoj - Caransebeș, iar din 1541, orașul trece sub stăpânirea principilor ardeleni.
Sub domnia regelui Ioan II Sigismund Zapolya (1559-1571), Caransebeșul era considerat oraș regal, cu aceleași drepturi ca și Buda și Timișoara.
Orașul este bântuit de ciumă în 1582, pentru ca tot atunci, la traducerea și tipărirea Paliei de la Orăștie, să participe Ștefan Herce și Efrem Zăcan.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Caransebeșul a avut o istorie zbuciumată datorită războaielor austriaco-turce, orașul trecând pe rând sub ocupația unuia sau altuia dintre beligeranți. Din 1603, când Caransebeșul este vizitat de cronicarul Szamoskozy Istvan, datează o descriere a acestuia. În același an, generalul Basta numește Caransebeșul „civitas”.
În 1658, orașul trece sub dominație otomană (timp de 30 de ani), iar în anul 1660, orașul este vizitat de cronicarul turc Evlia Celebi (Evlya Chelebi), care îi face o frumoasă și documentată descriere. A urmat „războiul lung“ dintre turci și austrieci, început în anul 1683 și dus, cu unele intermitențe, până în 1699.
În 1688, oștile împăratului Leopold I, conduse de generalul Veterani, eliberează orașul și acesta ordonă inginerului Visconti refortificarea cetății, de tip bastionar, după sistemul italian vechi, pentru ca, în 1693, același general, să dea Caransebeșului anumite drepturi, cunoscute sub numele de „Reglementarea”. Generalul Veterani moare în august 1695 în bătălia austro-turcă de la Lugoj.
Între 1699-1701, contele Luigi Ferdinando Marsigli își stabilește reședința la Caransebeș pentru demolarea cetăților din zonă și stabilirea liniei de frontieră, conform tratatului de pace de la Karlowitz (1699). Acest ofițer italian din armata austriacă a descris, pentru prima dată, ruinele antice de la Tibiscum, amintind și de cunoscuta inscripție dedicată împărătesei Cornelia Salonina de către „ordo municipii”, singura mențiune epigrafică datată a titlului de „municipium” pe care l-a avut orașul.
Caransebeșul este bântuit din nou de ciumă în anul 1700. Într-un document din 1717, se atestă că orașul avea 400 de case.
Din 1718, Banatul, prin pacea de la Passarowitz, trece sub dominația habsburgică.
În 1738, are loc războiul austro-otoman și în Caransebeș staționează trupele imperiale, iar turcii devastează cetatea, pentru ca, în 1741, să se țină aici Conferința de pace pentru stabilirea liniei de frontieră dintre cele două imperii.
Printr-un decret imperial din 1762, împărăteasa Maria Tereza înființează unități militare pentru paza granițelor și astfel, în anul 1768, s-a înființat Regimentul de graniță româno-bănățean nr.13 (numărul provine de la Legiunea romană a XIII-a Gemini care a luptat aici, deși în ordinea înființării regimentelor numărul ar fi fost 14). De la înființare, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de graniță nr.72 (1769), Regimentul de infanterie de graniță româno - ilir (1775), Regimentul de graniță valaho - ilir nr.13 (1798), Regimentul de graniță valaho - bănățean nr.13 (1838) și, în final, Regimentul de graniță româno - bănățean nr.13 (1849).
În domeniul organizării acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, în final, să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga până la Caransebeș, culoarul Timiș - Cerna (cu văile adiacente), de la Orșova până la comuna Șvinița, Craina Bănățeană și Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lăpușnicul Mare. Necesitățile militare au determinat autoritățile austriece ca, în anul 1780, să înceapă lucrările de măsurare a pământului și pentru întocmirea cadastrului; după terminarea lucrărilor, în anul 1807, s-a instituit Cartea Funciară. Din punct de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii care aveau un număr variabil de comune grănicerești (în total 96).
În cei 104 ani de funcționare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofițeri superiori, un număr mare de ofițeri inferiori și subofițeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare. Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofițerii și grănicerii au fost răsplătiți cu numeroase ordine și medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 și 36 de argint clasa a 2-a. Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: „A lui Romus vitejie, peste noi români să fie”. Aceasta panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.
După 20 de ani de la desființarea regimentului năsăudean, este desființat, în 1871, și regimentul grăniceresc din Caransebeș, cauza constituind-o noua formă de guvernare, dualismul austro-ungar, dar și reducerea pericolului turcesc. Prin legea din 8 iulie 1871 în organizarea comunelor s-a trecut, de la regimul militar de administrare, la regimul civil. Totodată s-a înființat Regimentul 43 infanterie cezaro-regesc, ca regiment aflat direct sub comanda împăratului Franz Josef.
În 1872, orașul este ridicat la rangul de municipiu.
La 12 martie 1873, a avut loc prima adunare a Consiliului municipal, fiind ales ca primar Ioan Brancovici. Măsurile administrative, economice și financiare luate, ca și constituirea scaunului cercual și comitatului Severin, cu reședința la Caransebeș, au încheiat procesul de formare a administrației civile în fostul confiniu militar.
În baza legilor din 1871 și 1873 s-a organizat Comunitatea de Avere. Constituirea acesteia s-a făcut pentru administrarea în formă colectivă a domeniului primit – jumătate din domeniul forestier și alpin al statului – ca o răscumpărare a servituților grănicerilor din zonă; cealaltă jumătate a trecut în proprietatea statului austro-ungar, fiind naționalizată după Unirea din 1918. Actul de împărțire definitivă a fost semnat în 28 ianuarie 1880.
Noua instituție a luat în primire un teritoriu de 251.919 jugăre. Acest vast domeniu forestier nu s-a repartizat pe comune, cum s-a procedat în alte regiuni grănicerești, ci s-a administrat în comun. În Adunarea Generală din 19 decembrie 1879, reprezentanții aleși ai comunelor au ales ca prim președinte al Comunității de Avere pe generalul Traian Doda.
Comunitatea de Avere a fost o instituție de mare solidaritate, obștea a peste 30.000 de familii curat românești, țărani liberi, prin legi și toate tradițiile, liberi admiși la posesiuni de bunuri imobile în graniță, constituind o stavilă permanentă acțiunilor de deznaționalizare.
Recensământul făcut în anul 1880 în teritoriul coroanei maghiare a scos în evidență că, în comitatul Severin, un procent de doar 14% era reprezentat de către cei ce cunoșteau limba maghiară.
În iunie 1900, Mitropolitul primat al României vizitează orașul, fiind primit cu multă căldură.
Sub mandatul primarului Constantin Burdea, în anul 1903, a fost construită frumoasa clădire a Primăriei municipiului.
În octombrie 1905, marele nostru istoric, Nicolae Iorga este găzduit în Caransebeș.
La 24 octombrie 1916, moare la București, în urma rănilor primite în luptele din Defileul Jiului, generalul Ioan Drăgălina, erou al unității noastre naționale.
În ziua de 25 octombrie 1918, într-un mare entuziasm, a fost ales, în unanimitate de voturi, Consiliul Național Român din Caransebeș, care împreună cu numeroși caransebeșeni, au constituit cea mai numeroasă delegație din Banat ce a participat la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Delegatul caransebeșean Ghiță Bona a strigat puternic în sala în care avea loc adunarea festivă: „Vrem unirea cu Patria-mamă, pe veci și fără condiții”.
După armistițiul de la Belgrad, semnat în octombrie 1918, întreg Banatul a fost ocupat de către armata sârbă. În ianuarie 1919, sârbii s-au retras din zona noastră, locul lor fiind luat de armata franceză. Din 28 iulie 1919, întregul Banat a intrat sub administrația română, fiind treptat ocupat de trupe românești până în 20 august 1919, iar în urma hotărârii Conferinței de pace de la Paris din august 1919 s-a făcut delimitarea teritorială dintre Serbia și Regatul României.
Statuia împăratului Franz Josef a stat pe soclul din parc până în aprilie 1919, când un român a legat-o de șaua calului, răsturnând-o. A fost trasă apoi în curtea Comunității de Avere, pentru ca, în 1936, să fie topită și bronzul ei să fie folosit la turnarea statuii generalului Drăgălina.
Între cele două războaie mondiale, orașul, fiind un important nod rutier și feroviar, cunoaște o dezvoltare accentuată, ajungând de la o localitate de graniță, cu un număr limitat de locuitori (în perioada dominației austro-ungare), la o urbe înfloritoare care se baza mai ales pe comerț , micii meșteșugari și zona agricolă înconjurătoare.
În anul 1950, s-a renunțat la vechea împărțire teritorială și pentru doi ani, Caransebeșul, a fost reședința regiunii Severin, iar între anii 1950-1968, a fost și reședința raionului cu același nume.
În perioada regimului comunist, orașul a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea reședinței județului Caraș-Severin la Reșița, deși, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebeșul ar fi meritat această poziție.
În anul 1995 Caransebeșul a fost declarat municipiu.
Istoria zonei, cu patrimoniul ei arheologic și etnografic, poate fi mai bine cunoscută prin vizitarea Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță situat în Piața Gen. Ioan Drăgălina, în fosta Cazarmă de infanterie a grănicerilor regimentului din Caransebeș, clădire construită în stilul barocului terezian între 1733 - 1754. Muzeul deține peste 48.000 de piese aparținând colecțiilor de arheologie, istorie etnografică, artă, documente și carte veche.
Regimentul de graniță romano-bănățean nr. 13 Caransebeș
S-a înființat în anul 1767. De la înființare, regimentul a avut mai multe denumiri:
- în anul 1769: Regimentul de graniță nr. 72;
- în anul 1775: Regimentul de infanterie de graniță romano-ilir;
- în anul 1798: Regimentul de graniță valaho-ilir nr. 13;
- în anul 1838: Regimentul de graniță valaho-bănățean nr. 13;
- în anul 1849: Regimentul de graniță romano-bănățean nr. 13.
În domeniul organizării a cunoscut mai multe stadii, pentru ca în final să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga pana la Caransebeș; culoarul Timiș-Cerna (cu văile adiacente), de la Orșova pana la comuna Șvinița; Craina Bănățeană și Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lapușnicul Mare.
Din punct de vedere militar, regimentul pe timp de pace a fost organizat pe 12 companii care aveau un numar variabil de comune grănicerești.
Pentru buna funcționare a regimentului au fost emise de Curtea de la Viena legi grănicerești:
- la înființarea regimentului, acesta s-a condus după legea din anul 1754, numita “Drepturile confiniare militare pentru generalatul Carestatului și Vorosdinului;
- în anul 1807 a fost emisa Legea fundamentala grănicereasca;
- în anul 1850 a fost emisă o nouă lege care aducea îmbunătățiri legii din anul 1807.
Instruirea grănicerilor se făcea astfel:
- a recruților timp de 3 ani la Caransebeș;
- rezerviștii executau instrucție și ședințe de tragere în zilele de duminică și sărbători.
Serviciul de pază pe graniță:
- fiecare companie grănicereasca primea un număr variabil de posturi de pază pe linia de frontieră;
- soldații grăniceri stăteau în posturile de pază opt zile, conform unei planificări făcute de comandantul de companie.
Serviciul de poștă era organizat astfel:
- Poșta civilă prin poștalioane. Posturile de postă erau la Caransebeș, Marga, pe Valea Bistrei, iar pe Culoarul Timiș-Cerna erau la Slatina, Teregova, Cornea, Mehadia și Orșova;
- Poșta militară era organizată prin curieri călare.
Serviciul de sanitar:
- la sediul regimentului din Caransebeș
- un spital militar
- în compunerea conducerii regimentului era un medic de regiment, doi medici principali, 4 medici chirurgi, 8 medici secundari
- la sediul fiecărei companii exista un medic și o moașă
Învățământul:
- În fiecare comuna grănicerească funcționa o scoală national-grănicerească cu doua clase și cu limba de predare romana;
- La sediile de companii a funcționat câte o scoală cu trei clase și cu limba de predare germana (cu timpul, numărul acestor scoli a fost redus)
- La sediul regimentului:
o școala capitala, cu patru clase și limba de predare germana;
o școala de ofițeri și subofițeri cunoscută sub numele de școala matematică, apoi regimentală;
o școala de fete;
o grădinița
În cei 104 ani de funcționare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofițeri superiori, un număr mare de ofițeri inferiori și subofițeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare (a se vedea" Oameni de seama ai Caransebeșului").
Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofițerii și grănicerii au fost răsplătiți cu următoarele ordine si medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 și 36 de argint clasa a 2-a.
Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: "A lui Romus vitejie, peste noi români să fie". Această panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.
Cetatea Caransebeș Caransebeș
Este atestată documentar în anul 1289, când regele Ladislau al IV-lea Cumanul o vizitează.
Situată într-un loc de importantă strategică (ea închide culoarul Timiș-Cerna), cetatea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare.
Forma inițială a cetății a fost de tip donjon, în jurul acestuia fiind construite case particulare, care formau orașul. Pentru o bună apărare a donjonului și a orașului, acestea au fost împrejmuite cu un zid.
Zidul a fost construit din piatră de râu nefasonată și legată cu var stins în momentul construcției.
În anul 1688 generalul austriac Veterani a eliberat orașul de sub dominație otomană și dă dispoziții inginerului Visconti să refortifice cetatea. Acesta întocmește un plan, care însa nu a fost terminat.
Refortificarea cetății s-a facut în timp de doi ani, aplicându-se în fiecare colț al zidului de incintă al orașului câte un bastion. Astfel s-a ajuns la o cetate de tip bastionar, construită în stil italian vechi. Fiecare bastion avea un nume: Arhiducal, Transilvania, Imperial și Orșova.
Orașul fortificat și cetatea au fost construite în actualul cvartal format de străzile Romanilor, General Trapșa, Nicolae Popea și Cetății.
În urma tratatului de pace încheiat la Karlowitz, în anul 1699, cetatea a fost demolată. Comisia de demolare a cetății a fost condusă de contele Marsigli.
Mai pe larg, acest subiect se regăsește în lucrarea lui Liviu Groza "Aspecte militare ale Caransebeșului medieval", Lugoj, 1993.
Municipiul roman Tibiscum Caransebeș
Fondate de catre romani in anul 106 d.Chr., asezarile de la Tibiscum au fost si raman cele mai importante vestigii ale antichitatii clasice din Banat.
De aproape cinci sute de ani, acestea "vorbesc" lumii de gloria si virtutiile unei civilizatii pe care noi astazi incercam sa o descifram.
Apartenenta Tibiscumului la lumea mediteraneana, o lume ce este determinata de Roma si mostenirea sa, in care spatiul si timpul se intrepatrund, constiuie de fapt quintesenta civilizatiei latine, lasate noua mostenire de catre inaintasi acum aproape doua mii de ani.
Versurile scrise de un poet ramas anonim, pe marmura de la Tibiscum raman si astazi emblematice pentru tot ce a insemnat "Roma si destinul sau": "terra tenet corpus nomen lapis atque animam aer quam melius fuer...".
Cadrul fizico-geografic Caransebeș
Situat in partea de sud-vest a Romaniei, cel mai de seama oras roman al Daciei vestice se afla asezat intre urmatoarele coordonate geografice: 45° 28' 45" latitudine nordica si 22° 10' 15" longitudine estica.
Ruinele antice se afla raspandite pe raza satelor Jupa si Iaz, fiind despartite astazi de cursul raului Timis.
Conform Cartii Funciare din Caransebes, partea aflata pe raza satului Jupa se amplaseaza in punctul "La Drum" - Zavoi.
Partea aflata pe teritoriul satului Iaz, comuna Obreja, se afla amplasata in punctul numit "Traianu" (in limba sarba Trajanu adj. = durabil, trainic, permanent).
Teritoriul pe care s-a amplasat anticul Tibiscum se incadreaza din punct de vedere geomorfologic in Campia Timisului aflata la o altitudine de 180 m.
Aceasta zona se invecineaza la nord cu Masivul Poiana Ruscai; spre est se deschide culoarul Bistrei, caracterizat printr-un relief colinar ce urca treptat spre Masivul Muntele Mic, ce face parte din Muntii Tarcu; la vest se afla Dealurile Zagujenilor ce ating 300 m altitudine in Magura Poienii; spre sud se deschide Depresiunea Caransebesului caracterizata printr-un relief colinar.
Datorita asezarii in partea de sud-vest a tarii, nu departe de Marea Adriatica si la adapostul Muntilor Carpati, locul unde se fondeaza asezarea antica Tibiscum se incadreaza climatului temperat-continental moderat, subtipului banatean, cu nuante submediteraneene.
Localizarea anticului Tibiscum Caransebeș
Razboiul austro-turc de la sfarsitul secolului al XVII-lea, incheiat prin pacea de la Karlowitz din anul 1699, consfinteste, pentru o scurta perioada de timp, apartenenta unei parti a Banatului la Imperiul Otoman, doar pana in anul 1718, cand teritoriul nostru este cucerit de catre armatele austriece si devine o provincie a Imperiului Habsburgic.
Prezenta militarilor, nu a impiedicat ca teritoriul Banatului sa fie explorat sistematic si din punct de vedere al antichitatilor existente aici.
Prima semnalare a unui monument antic ce provine de la Tibiscum este facuta de catre italianul Aloysus Ferdinandus Marsigli din Bologna, care prin anul 1690 a notat si desenat o serie de monumente, ruine, castre si inscriptii publicate in monografia "Dunarea Pannono-Mysiana cu observatii geografice, astronomice, fizice in sase volume printre care si un altar onorific descoperit "Langa confluenta raului Timis cu Bistra "ad confluentes Temes et Bistram in Banatu Temesvariensi".
Acest altar onorific, asa cum rezulta din text este inchinat Corneliei Salonina augusta sotie a imparatului Gallienus (253-268 d. Chr.), de ordo municipii Tibiscensium.
La mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis in anul 1851, este descoperita la Jupa (jud. Caras-Severin) o diploma militara datata pe 13 decembrie 157 d. Chr., in timpul imparatului Antoninus Pius si aflata astazi in colectiile Muzeului National din Budapesta.
Diploma este dedicata veteranului Barsimso Callistensis f(ilio) Caes(area) iesit la vatra din Cohortis I Vindelicorum miliariae ce a stationat la Tibiscum.
Cercetările arheologice moderne Caransebeș
Plecand de la informatiile existente, in anii 1923-1924, din initiativa episcopului Greco-Catolic din Lugoj, Ioan Boros, presedinte al Comisiei Monumentelor filiala Banat, care si-a avut sediul la Lugoj si mai apoi la Timisoara, sunt intreprinse cercetari arheologice impreuna cu G.G. Mateescu, conferentiar la Universitatea din Cluj. Rezultatele cercetarilor indica pozitia castrului si a asezarii civile, acestea ramanand nepublicate pana in prezent, cu exceptia unor inscriptii aflate la Muzeul din Lugoj.
Savantul roman Constantin Daicoviciu impreuna cu Ioachim Miloia, directorul Muzeului Banatului din Timisoara, ambii absolventi ai Liceului "Traian Doda" din Caransebes, intreprind o serie de cercetari de teren vizand si asezarea romana de la Tibiscum, unde sunt semnalate monumentele vizibile cu ochiul liber
Avand initiativa organizarii unui parc arheologic la Jupa, in anul 1930 sunt declarate 7 ha din pasunea satului Jupa, teren cu destinatia unor scopuri culturale, asa cum rezulta din documentele existente la C.F. Caransebes (C. F. Caransebes-Comuna Jupa, Nr. 561.) Tot din aceste documente datate in anul 1931, satul Jupa este denumit Tibiscum (Jupa), iar halta C.F.R. poarta aceasta denumire pana in zilele noastre.
Pana in anul 1960 nu se face nici o referire la Tibiscum, zona fiind abandonata din punct de vedere stiintific. Este meritul tanarului, pe atunci capitan, Liviu Groza, astazi pensionar si personalitate bine cunoscuta in lumea stiintifica, sa descopere, la 25 mai 1960, in malul raului Timis ce curge in apropierea satului Jupa doua tablite de bronz ale unei diplome militare.
Diploma militara datata la 12 februarie (sau 31 ianuarie) in care apare unitatea auxiliara Palmyreni Sagittarii qui sut in Dacia Superiore numele si patronimicul ostasului veteran Perhev Athenatan, tipic palmyreno-semit.
Dupa parerea lui Constantin Daicoviciu "municipiul roman Tibiscum"se afla asezat de-o parte si de alta a raului Timis care datorita numeroaselor revarsari l-a taiat in doua.
Aceasta descoperire deschide seria marilor cercetari arheologice ce se vor desfasura incepand cu anul 1964 si pana in prezent fara intrerupere.
Cercetarile arheologice sistematice sunt initiate si conduse de profesorul Marius Moga, director al Muzeului Banatului din Timisoara. Alaturi de Marius Moga la cercetarile arheologice au mai facut parte din colectiv: Ortansa Radu, Florin Medelet, Doina Benea, Richard Petrovszky si Maria Petrovszky pana in anul 1976. Din anul 1976 profesorul Marius Moga se retrage si responsabilitatea stiintifica a santierului ii revine Doinei Benea care impreuna cu Petru Bona, Richard Petrovszky, Maria Petrovszky, Petru Rogozea, Sorin Marius Petrescu, Eduard Nemeth, Mariana Crangus si Calin Timoc pun in valoare o serie de monumente si obiective arheologice ce stau astazi la baza Rezervatiei Arheologice de la Tibiscum, ce cuprinde o suprafata de 17 ha , inaugurata in anul 1980.
Incepand cu anul 1990 responsabilitatea stiintifica asupra cercetarilor arheologice din punctul "Traianu" revine cerc.st.dr.Adrian Ardet care porneste de la premisa existenta la inceputul anilor '90 prin care orasul antic s-ar fi format pe partea dreapta a raului Timis.
Cum ipotezele trebuie verificate cu ajutorul sapaturilor arheologice, acestea au scos la suprafata nu un sistem fortificat urban ci cu totul si cu totul altceva. A fost descoperita o mica fortificatie de pamant peste care s-au construit o serie de cladiri din piatra de-a lungul drumului roman ce pleaca de la Tibiscum si isi urmeaza calea spre Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Dierna.
Izvoarele istorice Caransebeș
Izvoarele istorice, care au ajuns pana in zilele noastre, sunt destul de sarace in ce priveste mentionarea numelui antic de Tibiscum, chiar daca, din punct de vedere geografic si economic, de-a lungul timpului, aceasta asezare s-a dovedit a fi deosebit de importanta, fiind cunoscuta geografilor, itinerariilor si istoricilor antichitatii.
In ordinea lor aceste documente pornesc cu scrierile lui Ptolemeu "Introducerea in geografie"(III, 8, 4) care se afla amplasat pe raul de granita al Daciei.
Cel de-al doilea document, de-o importanta covarsitoare, atat pentru noi, cat si pentru cunoasterea intregului imperiu roman in secolul al III-lea, il reprezinta Tabula Peutingeriana, o copie, din secolele XI-XII, a unei harti a drumurilor romane. Numele deriva de la posesorul documentului de la inceputul secolului al XVI-lea si anume Conrad Peutinger din Augsburg. Harta este desenata pe un sul din pergament cu latimea de 0,34 m si lungimea de 6,80 m, compus din 12 segmente, lipsind insa acela initial cu numele autorului. In cadrul segmentului VII care prezinta drumurile romane din Dacia apare denumirea de Tivisco (pe harta este schitata si o cladire) la capatul drumului ce pornea de la Apus fl(umen) si urma traseul Arcidava-Centum Putei-Berzobis-Aizis-Caput Bubali, drum cunoscut si din lucrarea gramaticului Priscianus (Gramatici latini, VI, 13), care la randul sau o copiase din istoria razboaielor cu dacii, scrisa de Traian. Se spune ca in primul razboi cu Decebal, imparatul a trecut prin Berzobis, apoi a plecat spre Aizis "…inde Berzobim, de inde Aizi processimus".
Al doilea drum roman porneste de la Dierna urmand traseul Ad Mediam-Praetorium-Ad Pannonios-Gaganae-Masclianae-si ajunge la Tivisco, urmind in continuare ruta Agnaviae-Pons Augusti si Sarmizegetusa.
Asa cum putem constata, asezarea romana de la Tibiscum apare pe Tabula Peutingeriana de doua ori mentionata fiind singurul caz de acest fel din Dacia, fapt ce a constituit subiecte de polemica ce nu au avut nimic comun cu cercetarea arheologica. Astazi, datorita cercetarilor arheologice sistematice efectuate de-o parte si de alta a raului Timis controversele nu-si mai au locul.
Un ultim izvor literar antic il constituie Geograful din Ravenna , autor crestin necunoscut care a trait la Ravenna in secolul al VII-lea d. Chr. A redactat "Descrierea lumii" in cinci carti. Izvorul principal al lucrarii pare sa fi fost originalul hartii Tabula Peutingeriana. Elementele vechi din lucrare deriva dintr-un prototip geografic care a stat la baza lucrarii "Itinerarium Antonini". Cert este faptul ca acest autor mentioneaza asezarea antica sub denumirea de Tibis, Tiviscum ( Geograful din Ravenna, IV, 14.).
Inscriptiile descoperite redau forma probabil corecta a rostirii de Tibiscum, asa cum o intalnim sub forma prescurtarilor TIB, TI…, T..
Fondarea așezărilor romane de la Tibiscum Caransebeș
La inceputul secolului al II-lea d.Chr.romanii fondeaza la varsarea raului Bistra in Timis primele asezari. Acestea sunt fortificatii militare de pamant, avand constructiile interioare din lemn si folosite pentru apararea principalei cai de acces spre noua capitala a Daciei Romane fondata in anul 106 d.chr.
Pe partea stanga a raului Timis, numita de noi Tibiscum-Jupa sunt cunoscute mai multe etape in evolutia fortificatiei militare. Inca din timpul razboaielor daco-romane se pare ca a existat un castellum de pamant cu dimensiunile de 60 X 60 m, transformat intr-un castru, la inceput din pamant si mai apoi din piatra cu dimensiunile de 110 X 101 m.
Pe dreapta Timisului in asezarea de la Tibiscum-Iaz, este construita o fortificatie din pamant cu dimensiunile de 90 X 60 m ce va fi discutata si analizata mai jos.
Dupa cucerirea Daciei si transformarea in Provincie Romana, la Tibiscum ca si in toata provinca nou formata pe langa militarii stationati in castre, sunt adusi si primii colonisti Acestia sunt de fapt membrii familiilor militarilor, negustorii, comerciantii,mestesugarii si constructorii care fondeaza si primele asezari.
In imediata apropiere a castrului militar de la Tibiscum-Jupa, terenul afectat din ager publicus este pus la dispozitia noilor colonisti care isi construiesc cladiri, magazii sau ateliere, la inceput din barne de lemn, ca mai apoi sa fie construite din piatra.
Aceste asezari fondate de catre colonisti au la inceput statutul de vicus militar, in cazul castrelor militare auxiliare si de canabae in cazul castrelor militare legionare.
Datorita cresterii numarului de colonisti din aceste asezari asistam in prima jumatate a secolului al II-lea d.Chr. la o adevarata explozie urbana concretizata prin transformarea noilor asezari in municipii.
Aflata intr-o pozitie geografica deosebita, Tibiscumul cunoaste o evolutie rapida datorata in principal comertului. Toate produsele schimbate intre Mediterana si Provincia Dacia, tranzitau vaile Timisului si ale Pogonisului. In acest sens inca din prima jumatate a secolului al II-lea in vicusul militar de la Tibiscum asistam la prefaceri profunde, materializate prin transformarea cladirilor din lemn in constructii din piatra dispuse dupa o anumita trama stradala.
Personalități Caransebeș
* Nicolae Corneanu (n. 1923), mitropolit
* Constantin Diaconovici Loga (1770-1850), pedagog și scriitor
* Ion Dragalina (1860-1916), general
* René Fülöp Miller (1891-1963), sociolog
* Theodor Seracin (1836-1901), general
